Zgomot. Duhoare. Clătinare… Tren

Zgomot. Duhoare. Clătinare… Tren

E vineri dimineaţa şi mă duc acasă. Îi spun taximetristului să se grăbescă, deoarece am un tren de prins. Ajung într-un final în tren, îmi aranjez bagajele sus, îmi ocup locul meu, de lângă fereastră. De acum pot să călătoresc liniştită preţ de 8 ore. Am timp să citesc, să dorm, să mănânc, să gândesc, să visez…

Nici nu mă acomodez bine, că şi apare noul meu coleg de compartiment. Un alt student, cu calculatorul lui cu tot. Îi facem loc şi calculatorului printre bagaje şi ne vedem fiecare de ale lui. Uşa compartimentului se deschide din nou. De data acesta este o studentă, cu căţelul ei.

„Sper să nu vă deranjeze” zice individa, făcând semn din cap către căţel.

„ Nu, răspund eu. Am şi eu unul acasă. Cam la fel”

Nu avea de ce să mă deranjeze un căţel, şi chiar dacă mă deranja, ce mai era de făcut? Câinele era deja în tren, cu noi în compartiment.

Individa se prezintă: „Bună, sunt Laura. Puteţi să îmi spuneţi Lori. Merg până la Bucureşti, la părinţii mei. Sper să nu fie prea aglomerat pentru că nu suport aglomeraţia!”

Dacă eu şi tipul „informatician” aveam feţe de oameni interesaţi de persoana ei, sigurs-ar fi apucat să ne povestescă viaţa ei. Dar nu a fost aşa. S-a mulţumit să îi se plângă câinelui ei de aglomeraţie şi de drumul lung pe care îl aveau de parcurs împreună.

Până să pornescă trenul, compartimentul nostru s-a mai umplut cu tot felul de specimene: două fete care stăteau una lângă alta şi numai ele auzeau ce vorbeau, o tipă puţin cam somnoroasă, care de altfel a şi dormit cam tot drumul şi un tip, singuratic, fară bagaje, doar el şi telefonul lui mobil, la care a vorbit până când s-a dat jos din tren. Dintr-o dată revista pe care mi-am cumpărat-o nu mi se mai pare aşa de colorată precum situaţia din tren. Îmi creeam deja în cap o poveste despre viaţa în tren, aş fi sunat pe cineva să îi povestesc despre ceea ce mi se întâmplă mie. Dacă aş fi putut, l-aş fi sunat pe Caragiale să îl felicit pentru nuvelele lui cu şi despre mahalaua bucureşteană. Eu trăiam una… cam la fel.

Bineînţeles că au început tot felul de discuţii legate de rasele de căţei, de bolile lor, de devotamentul lor, şi bineînţeles că au început şi discuţiile dintre studentă şi câinele ei! Mă tot rugam să intre un Caragiale pe uşa şi să îi arunce potaia pe geam, pentru că devenise deja insuportabilă.

„Dragul de tine, eşti bătrân şi bolnav. Să îţi dea mama nişte Tedi. Că-i bun şi are vitamine. Vrei doar apă simplă?” Printr-un cod ştiut doar de ei doi, studenta ajunge la concluzia că potaia vrea suc de morcovi Tedi, pe care il dă în căpăcelul borcanului. „Câtă dreptate avea Caragiale!”, îmi zic.

Mă uit pe fereastră şi nu bag pe nimeni în seamă. Fiecare îşi vede de treaba lui. Studentul răsfoieşte o revistă de calculatoare, câinele doarme cu botul pe labe, întins pe locul lui (lumea care stătea pe hol în picioare nu avea loc pe banchetă, dar Bubico da!), proprietara îl mângâie, una dorme dusă, celălalt vorbeşte la telefon dar îl văd cum se strâmbă la câine, iar cele două „siameze” tot analizează o hartă.

Pe la jumătatea drumului, adică după vreo 3 ore şi ceva, compartimentul se mai goleşte, personajele principale rămân însă la locurile lor: Câinele s-a întins pe toată bangheta, informaticianul a adormit cu picioarele întinse pe tot intervalul dintre banchete, „adormita” s-a sculat şi a început o discuţie cu propietara câinelui despre viaţa de student în cămin, despre cursurile pe care le are fiecare, despre cum supravieţuieşte câinele în cămin şi despre vacanţele pe care le fac fiecare acasă.

Eu… m-am gândit că ar fi mai bine să ies pe hol, să iau puţin aer. Proastă idee! Pe hol, bagaje peste bagaje, şi oameni printre ele. Toate celelalte compartimente sunt pline până la refuz. Mirosurile sunt amestecate: tutun, bere, transpiraţie, brânză, vin, alte feluri de mâncare. Se mai aude şi „glasul” unei gâşte. Ştiu că sună ca atmosfera dintr-un tren personal, dar acesta este acceleratul 1824, care face legătura dintre Cluj-Napoca şi Bucureşti.

Ca să ajung înapoi în compartiment trebuie să trec peste 2 bagaje şi să fac un slalom peste picioarele colegului care doarme. Ajung cu bine la locul meu şi nu mă mai ridic până când nu ajung la destinaţie: Craiova.

Şi mai spune cine că viaţa de student nu este palpitantă?!

…data intamplarii nu are importanta. se putea intampla oriunde, oricand si oricum…