(Ne) Iubim (noi) femeile…

De ce ( să ne ) iubim femeile


„De ce iubim femeile”

Mircea Cărtărecu,

Humanitas, 2004

Bucureşti

De foarte multe ori mi-am propus să încep să citesc „ De ce iubim femeile” a lui Mircea Cărtătrescu, dar mereu alte cărţi sau alte proiecte aveau prioritate. Însă, de cele mai multe ori, iritant chiar, îmi venea în minte parafrazarea titlului iar în discuţiile cu prietenii încercam să amintesc despre această carte în speranţa ca cineva să o povestească.

Iată-mă acum cu pixul în mână, în faţa colii albe de hârtie, eliberâd propriile impresii despre, în sfârşit citita, „ De ce iubim femeile”.

Dacă titlul ar fi fost o banală întrebare, aş fi venit cu multe răspunsuri de ce să fim iubite sau de ce să ne iubim, dar ceea ce aveam să descopăr….trebuie să cititţi şi dumneavoastră!

Atenţia cititorului se captează gradual şi poate în acelaşi mod se şi pierde.

Autorul face de fapt un exerciţiu de memorie, cartea fiind o înlănţuire de situaţii în care sunt implicate femeile, alternând situaţiile recente cu cele din copilărie, fără o ordine anume.

Sunt în total 21 de secvenţe dintre care trei pot fi considerate concluzii ale cărţii: „Despre intimitate”, „Iubim cu un creier de copil”, „De ce iubim femeile”.

Povestirile, situaţiile respective, sunt destul de variate, atât ca gânduri, experienţă de viaţă, cât şi ca locaţie. Sunt tratate cu un total şi evident subiectivism, Cărtărescu nu încearcă însă să îşi impună părerile. Cititorul poate la fel de bine să fie de acord cu el sau poate lejer să îl contrazică.87.jpg

Se poate vorbi despre carte ca fiind un eseu augumentativ prin cazurile proprii, dar fără o pregnanţă mai mare a unuia sau a altuia. Fiecare citeşte ce vrea, cum vrea şi comentează ce vrea pe marginea celor citite, pe marginea fiecărui calup de imagini. Autorul lasă loc de interpretare încă din titlu; parcurgând cartea încep să apără întrebările şi dubiile: dacă titlul cărţii este o afirmaţie, o certitudine că „iubim femeile”, dacă naraţiunea este un răspuns argumentat pozitiv sau negativ, dacă apare pe undeva un ton ironic, care au fost intenţiile lui Cărtărescu atunci când s-a gândit să scrie o carte pe acestă temă…?
Acum , după ce am închis cartea, nu am entuziasmul de la început, deşi o viitoare reparcurgere parcă tot aş mai face, în speranţa că la o recitire aş mai găsi elemente noi care să ma facă să îmi schimb părerea.

Rămân însă în minte afirmaţii mai pentru sufletul femeilor: „Numai pe ea o vreau că numai pe ea o ştiu”, „Corpul meu e profund ataşat de corpul femeii mele”. Se pare însă că Mircea Cărtărescu a ştiut însă să ungă cumva sufletul femeilor prin multe afirmaţii de acest gen înserate în cadrul paginilor cărţii.

Văd în Cărtărescu un bărbat ca oricare altul care nu iese nu nimic în evidenţă din mulţimea de bărbaţi. Are însă o imagine formată ca autor şi o situaţie financiară bună care i-a permis să îşi facă publice fanteziile cu femeile, fie ale adevărate sau nu.

Dureros de sincer şi dureros de adevărat, dar bărbaţii de la o anumită vârstă, devin obsedaţi de implinirile lor sexuale….dar aceastea să fie cât mai multe şi cât mai variate. Devine şi mai jenant de atât când le publici într-o carte iar cartea prinde şi se vinde.

Eseul-minicartea este uşor de citit, accesibil tuturor, indiferent de sex şi…important…nu contează dacă începi să citeşti acum şi mai continui peste un an! „De ce iubim femeile” este o carte pentru puţinul timp liber, lejer de discutat despre ea la o bere.

Căteva motive pentru care zice Mircea Cărtărescu că ne-am putea iubi femeile:

„Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu tră­sături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.

Pen­tru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate ser­vituţile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversi­tate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoş­tinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poar­tă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asor­tează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pic­tează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirimea lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioa­re. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără să le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine.

Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observa­ţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspec­tate de literatură feminină. Pentru că sunt extra­ordinare cititoare, pentru care se scriu trei sfer­turi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucă­tărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare flori­cele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, par­te satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei fe­mei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actri­ţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeau­na într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-1 văd în tro­leibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Oran­ge, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea băr­baţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au or­gasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale.

Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ie­şit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s